di GIANINA ANDREI-
Alla fine di giugno 1940 la Romania cedette Bessarabia, Bucovina Settentrionale ed Herța, perdendo poi parte della Transilvania in conseguenza della Dittatura di Vienna (30 agosto 1940) e della Dobrogea Meridionale a favore della Bulgaria (13 settembre 1940), dopo il trattato di Craiova.
La superficie del paese è stata ridotta di un terzo, gli scambi di popolazione sono stati negoziati dai rappresentanti di Bulgaria e Romania, sullo sfondo della complicata situazione demografica in Dobrogea, negoziati che, tuttavia, non hanno avuto luogo nel caso della Bucovina. 1940, molte famiglie riuscirono ad attraversare il confine, soprattutto di notte, ma le truppe di occupazione e gli agenti dell’NKVD trovarono soluzioni per frenare questo esodo.
I rumeni sapevano che i confini erano stati aperti per tedeschi e polacchi, così il 1 aprile 1941, a Pasqua, si riunirono in gran numero ed espressero apertamente il loro desiderio di rimpatrio. Così, i locali dei villaggi di Cupca, Pătrăuții de Sus e de Jos si sono riuniti vestiti con abiti popolari, portando bandiere e croci, preparandosi per la strada verso il confine con la Romania.
Bukoviniani provenienti da 43 località della Valle del Siret si erano recati a Hliboca, dove si trovavano le autorità distrettuali e il quartier generale delle unità della guardia di frontiera.Molti Bukoviniani erano venuti con richieste formulate in russo, le cosiddette “zaiaves” per le quali la gente del posto aveva pagato 10 rubli ciascuno. Questi dovevano essere firmati dalle autorità sovietiche affinché il rimpatrio dei rumeni acquistasse carattere legale.
3000 rumeni, la colonna che si estendeva per due chilometri, non sarà fermata dalle guardie di frontiera, ma in realtà era stata spedita su una strada di morte.Le guardie di frontiera hanno aperto il fuoco con le mitragliatrici, sparato o inseguito dai cavalieri e tagliato con le spade. Alcuni si sono gettati nel Siret e sono annegati, altri sono stati brutalmente braccati attraverso la foresta dalle guardie di frontiera. Alcuni dei feriti, tra cui donne o bambini, sono stati legati alla coda dei cavalli e addirittura gettati vivi nelle cinque fosse comuni scavate in precedenza.
Le autorità sovietiche cercarono di cancellare la memoria degli uccisi e di far dimenticare completamente le atrocità commesse, piantando persino un bosco di abeti rossi sulle fosse comuni scavate alla Fontana Bianca, impedendo così la commemorazione delle vittime. L’Unione Sovietica non ha mai riconosciuto ufficialmente il massacro di Fântâna Albă e, anche dopo il crollo dell’URSS, nessuna autorità politica si è assunta la responsabilità storica di questo “olocausto della Bucovina”.
Masacrul de la Fântâna Albă; 1 aprilie 1941 -holocaust bucovinean”.
La sfârșitul lunii iunie 1940, România ceda Basarabia, Nordul Bucovinei și Herța, urmând a pierde o parte din Transilvania drept consecință a Dictatului de la Viena (30 august 1940) și Dobrogea de Sud în favoarea Bulgariei (13 septembrie 1940), în urma Tratatului de la Craiova.
Suprafața țării s-a redus cu o treime, schimburi de populații au fost negociate de reprezentanții Bulgariei și României, pe fondul situației demografice complicate din Dobrogea, negocieri ce însă nu au avut loc și în cazul Bucovinei.. Pe parcursul anului 1940, numeroase familii au reușit să treacă granița, în special pe timpul nopții, însă trupele de ocupație și agenții NKVD-ului aveau să găsească soluții pentru a frâna acest exod.
Românii știau că pentru germani și polonezi se deschiseseră granițele, astfel pe 1 aprilie 1941, într-o zi de Paşti, să se adune în număr mare și să își exprime în mod vădit dorința de repatriere. Astfel, localnici din satele Cupca, Pătrăuții de Sus și de Jos s-au adunat îmbrăcați în veșminte populare, purtând steaguri și cruci, pregătindu-se pentru drumul spre granița cu România.
Bucovineni proveniți din 43 de localități ale Văii Siretului s-a îndreptat spre Hliboca, unde se aflau autoritățile raionale și comandamentul unităților de grăniceri.Mulți bucovineni veniseră cu cereri formulate în limba rusă, așa-numite „zaiave” pentru care localnicii plătiseră câte 10 ruble. Acestea trebuiau semnate de autoritățile sovietice pentru ca repatrierea românilor să capete un caracter legal.
3000 de români, coloana ce se întindea pe doi kilometri, nu vor fi opriți de grăniceri, însă în realitate, fusese trimisă pe un drum al morții.Grănicerii au deschis focul mitralierelorîmpușcați sau urmăriți de cavaleriști și spintecați cu săbiile. Unii s-au aruncat în Siret și au murit înecați, alții au fost vânați prin pădure cu bestialitate de către grăniceri. O parte din răniți, inclusiv femei sau copii, au fost legați de cozile cailor și aruncați chiar și de vii în cele cinci gropi comune săpate în prealabil.
Autoritățile sovietice au încercat să șteargă amintirea celor uciși și să facă total uitate atrocitățile comise – plantând chiar o pădure de molizi peste gropile comune săpate la Fântâna Albă, împiedicând astfel comemorarea victimelor. Uniunea Sovietică nu a recunoscut niciodată oficial Masacrul de la Fântâna Albă și nici în urma destrămării URSS, nu și-a asumat o autoritate politică responsabilitatea istorică pentru acest „holocaust bucovinean”.
