di GIANINA ANDREI –
VITERBO – L’Accademia Musicale Chigiana fu fondata dal Conte Guido Chigi Saracini nel 1932 con il fine di organizzare Corsi di Perfezionamento nei principali strumenti musicali. Il fondatore, oltre a prodigare i suoi beni materiali e a mettere a disposizione il suo magnifico palazzo appositamente restaurato e riadattato, riuscì a chiamare a Siena molti musicisti di fama mondiale per ricoprire la carica di Docenti dei vari Corsi. Tra i nominati ci sono anche due nomi romeni di grande fama Sergiu Celibidache, George Enescu.
George Enescu (anche Georges Enesco o Giorgio Enesco; Liveni, 19 agosto 1881 – Parigi, 4 maggio 1955) è stato un compositore, violinista, pianista, pedagogo e direttore d’orchestra romeno.
Nel 1888, all’età di sette anni, Enescu fu ammesso al Conservatorio di Vienna dove studiò teoria con Robert Fuchs e violino con Joseph Hellmesberger jr, diplomandosi nel 1893. Si perfezionò poi a Parigi con Martin-Pierre Marsick, André Gedalge, Jules Massenet e Gabriel Fauré, e, nel 1900, esordì come violinista nei Concerts Colonne; due anni più tardi costituì un trio con Alfredo Casella e Louis Fournier e nel 1904 un quartetto con Henri Casadesus, Fournier e Fritz Schneider, esibendosi in tutta Europa (anche come pianista e direttore d’orchestra) in compagnia di solisti quali Pablo Casals, Fritz Kreisler, Eugène Ysaÿe, Alfred Cortot, Jacques Thibaud, Maurice Ravel e Béla Bartók.
A Parigi stringe amicizia in particolare con Alfred Cortot, Pablo Casals, Jacques Thibaud, Maurice Ravel, Jean Roger-Ducasse, Florent Schmitt, Paul Dukas e Fernand Halphen. Nel 1898 Enesco dedica ad Halphen il suo Nocturne Ville d’Avrayen per pianoforte e trio d’archi. Due anni dopo, Halphen dedica ad Enesco la sua Sonata in do # minore per violino e pianoforte, una sonata che fu probabilmente effettuata dallo stesso Enesco quando fu eseguita per la prima volta.
Durante la prima guerra mondiale, Enesco torna in Romania, dove compone la sua Seconda suite per orchestra (1915) e la sua Seconda sinfonia (1918), un Trio per violino, violoncello e pianoforte e sette Composizioni improvvisate per pianoforte. Alla fine della guerra, condivide la sua vita tra la Francia e gli Stati Uniti dove dirige regolarmente l’Orchestra filarmonica di New York. Tiene anche numerosi recital e concerti in Francia, dove è accompagnato da Gabriel Fauré e Richard Strauss. Dal 1928 inizia ad insegnare violino ed interpretazione a Parigi, Siena, New York e Cambridge. Tra i suoi studenti ci sono Yehudi Menuhin, Christian Ferras, Dino Lipatti, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux, Michel Schwalbé…
La seconda guerra mondiale vede Enesco tornare a Bucarest. Si immerge nella vita musicale della capitale rumena. Ardente difensore della musica contemporanea, compone opere di grande modernità: Impressioni d’infanzia per violino e pianoforte (1940), un Quintetto per pianoforte e archi (1940) e il suo secondo Quartetto con pianoforte (1944). Tornata la pace, Enesco si esibisce come direttore o violinista a Mosca con David Oïstrakh ed Emil Gilels, a Bucarest con Yehudi Menuhin o al pianoforte a fianco di Ernst Wallfisch. L’instaurazione del regime comunista lo porta all’esilio definitivo. Rifugiato a Parigi e pur in difficoltà economiche e di salute, rimane molto attivo fino alla sua morte nella notte tra il 3 e il 4 maggio 1955.
In suo nome si svolge a Bucarest dal 1958 un festival internazionale con cadenza annuale.
Notturno Ville d’Avrayen nel suo periodo e nel suo contesto d’origine è un’opera giovanile (Enesco non ha nemmeno 17 anni!) ispirata dalla natura. La luna è chiara e provoca l’ispirazione di Enesco che compone un Notturno Ville d’Avrayen per pianoforte, violino, viola e violoncello, che dedicherà a Fernand Halphen, ed a chi consegnerà il manoscritto.Nel 2012 esce un CD dedicato alle opere inedite di Georges Enesco (Georges Enescu, The Unknown Enescu, Volume One, Music for violin) in cui compare il Notturno Ville d’Avrayen. Questo notturno, ritrovato in un manoscritto conservato dall’Istituto Culturale Romeno.
Tra le migliori composizioni di Enescu figura l’opera Oedipe (1936), che con il suo ampio respiro rappresenta la sintesi di tutti i mezzi tecnico-espressivi raggiunti dal musicista nella maturità. Celebri sono le due Rapsodie romene op. 11 (1901) per orchestra; compose inoltre 5 sinfonie e molta musica cameristica.
Nel 2001 la Sonata per violoncello e pianoforte Op.26 No.1 fu rivisitata dal The Mutato Muzika Orchestra ed è stata utilizzata come tema ricorrente nel film di Wes Anderson I Tenenbaum e nella sigla del TGR Leonardo, programma di informazione scientifica della RAI.
Sergiu Celibidache (Roman, 28 giugno 1912 – La Neuville-sur-Essonne, 14 agosto 1996) è stato un direttore d’orchestra, compositore e insegnante rumeno, membro onorario dell’Accademia rumena. Formatosi nella sua nativa Romania, e poi a Parigi e Berlino, la carriera musicale di Celibidache ha attraversato più di cinque decenni, includendo permanenze in carica come direttore principale dell’Orchestra Sinfonica Siciliana a Palermo dal 1950 al 1970, dell’Orchestra Sinfonica di Torino della RAI, dei Münchner Philharmoniker, dei Berliner Philharmoniker e di diverse orchestre europee. Più tardi nella vita, ha insegnato alla Università di Magonza in Germania e al Curtis Institute of Music di Filadelfia, Pennsylvania.
All’età di 23 anni dopo il servizio militare raggiunse Parigi, che gli appariva come la terra promessa. Un concerto del pianista Arturo Benedetti Michelangeli nel 1938, lo impressionò talmente che egli rinunciò totalmente a qualsiasi ambizione pianistica. Tra il 1941 e il 42 Celibidache fece le sue prime esperienze di direzione con l’orchestra degli amici della musica di Berlino. L’11 agosto 1945 Celibidache diresse il primo concerto nella Berlino liberata a capo di una orchestra da camera formata da cittadini berlinesi. Il 29 agosto 1945 Sergiu dirige il primo concerto sinfonico della sua vita alla guida della più famosa orchestra europea, la filarmonica di Berlino che fu talmente apprezzato da pubblico e critica che Celibidache fu subito nominato direttore titolare e diresse con l’orchestra, solo nel corso della prima stagione, più di cento concerti. Nel 1948 avrà la sua prima esperienza con un’importante orchestra estera la London Philarmonic. Già l’anno seguente Celibidache dirigerà orchestre in diverse parti del mondo: Austria, Italia, Francia e sudamerica.
Tra il 1953 e il 1967 Celibidache è stato molto attivo in Italia con l’Orchestra de “la Scala”, “l’Accademia di Santa Cecilia”, le orchestre della RAI di Roma, Milano, Torino, Napoli, Bologna e Firenze. Dal 1960-62 tenne corsi per master all’Accademia Musicale Chigiana in Siena, e nello stesso periodo lavorò intensamente con la Cappella Musicale di Copenhagen.
Tra il 1972 ed il 1977 Celibidache diventa il direttore principale dell’Orchestra della Radio de Stoccarda. Registra con essa, per la prima volta, la propria composizione, “Der Taschengarten”, dedicata ai bambini del Terzo Mondo, i cui benefici furono destinati all’organizzazione mondiale UNICEF. Nel 1978 Celibidache venne nominato professore all’Università di Magonza. Fino al 1992, insegnò fenomenologia musicale per quattro settimane all’anno. Tra il 1978 ed il 1980 : Celibidache affronta diversi concerti in Giappone con l’Orchestra “Yomuri” di Tokyo.
Tra il 1987 e il 1988 lavorò con l’orchestra dei giovani del Schleswig-Holstein, seguendoli in alcune tournées europee. Nel 1990 ha un malore mentre dirige; si riprende ma decide, da quel momento, di dirigere seduto.
Alla caduta di Ceausescu, seguono concerti in Romania. Nel 1991 venne nominato Professore Honoris Causa della Città di Berlino, oltre che del Conservatorio di Monaco. Il 31 marzo e 1 aprile 1992, su richiesta del Presidente della Repubblica Federale Tedesca, Celibidache accettò di dirigere l’Orchestra Filarmonica di Berlino dopo 38 anni di assenza.
Nel 1995 venne nominato “Commandeur des Arts et des Lettres” dal governo francese.
Qualche settimana prima di morire (giugno 1996), Celibidache dirigeva ancora la sua orchestra, la Filarmonica di Monaco di Baviera, e teneva lezioni pubbliche di direzione d’orchestra con l’entusiasmo intatto di sempre.
Il Maestro Sergiu Celibidache lascia questo mondo il 14 agosto 1996, a Neuville-sur-Essonne, nel Loiret, tra Parigi e Orléans, dove è anche sepolto.
***
Per molti anni il maestro Celibida visse a Lipari con la famiglia nella sue belle case di Quattrocchi, a conferma del forte legame stretto con le Eolie.
Poi non torno più, alcuni sostengono “perché gli bruciarono la casa e il pianoforte ma pensò sempre all’isola “dolce-amara” e alla sua gente che lo aveva accolto con entusiasmo e che l’aveva tradito”.
A Roma ce anche una fondazione in suo nome: “Celibidache”.
Siamo nel 2004 dove nel libro “Celibidache e Bologna” viene scritto cosi:,,..e il direttore di orchestra che più di ogni altro a legato il suo nome al ativita sinfonica…Attorno alla sua presenza a Bologna e fiorita una ricca anedotica alimentata dalla sua genialità delle sue esecuzioni. …unanimemente considerato uno dei maggiori interpreti del Novecento…,,
Traduzione romeno:
Academia de Muzică Chigiana a fost fondată de contele Guido Chigi Saracini în 1932 cu scopul de a organiza Cursuri avansate în principalele instrumente muzicale. Fondatorul, pe lângă faptul că și-a dedivit bunurile materiale și și-a făcut special restaurat și adaptat magnificul său palat, a reușit să cheme la Siena mulți muzicieni de renume mondial pentru a ocupa funcția de profesori ai diferitelor cursuri.nume românești celebre Sergiu Celibidache, George Enescu .
George Enescu (tot Georges Enesco sau Giorgio Enesco; Liveni, 19 august 1881 – Paris, 4 mai 1955) a fost un compozitor, violonist, pianist, pedagog și dirijor român.
În 1888, la vârsta de șapte ani, Enescu a fost admis la Conservatorul din Viena unde a studiat teoria cu Robert Fuchs și vioara cu Joseph Hellmesberger jr, absolvind în 1893. Se perfecționează apoi la Paris cu Martin-Pierre Marsick, André Gedalge, Jules Massenet. și Gabriel Fauré și, în 1900, și-a făcut debutul ca violonist în Concertele Colonne; doi ani mai târziu a format un trio cu Alfredo Casella și Louis Fournier și în 1904 un cvartet cu Henri Casadesus, Fournier și Fritz Schneider, cântând în toată Europa (și ca pianist și dirijor) în compania unor soliști precum Pablo Casals, Fritz Kreisler. , Eugène Ysaÿe, Alfred Cortot, Jacques Thibaud, Maurice Ravel și Béla Bartók.
La Paris se împrietenește în special cu Alfred Cortot, Pablo Casals, Jacques Thibaud, Maurice Ravel, Jean Roger-Ducasse, Florent Schmitt, Paul Dukas și Fernand Halphen. În 1898, Enesco i-a dedicat lui Halphen, Nocturne Ville d’Avrayen, pentru pian și trio de coarde. Doi ani mai târziu, Halphen și-a dedicat Sonata în do # minor pentru vioară și pian lui Enesco, o sonată care a fost probabil interpretată de Enesco însuși atunci când a fost interpretată pentru prima dată.
În timpul Primului Război Mondial, Enesco s-a întors în România, unde a compus a doua sa suită pentru orchestră (1915) și a doua sa simfonie (1918), un trio pentru vioară, violoncel și pian și șapte compoziții improvizate pentru pian. La sfârșitul războiului, își împărtășește viața între Franța și Statele Unite, unde conduce în mod regulat Orchestra Filarmonicii din New York. De asemenea, susține numeroase recitaluri și concerte în Franța, unde este acompaniat de Gabriel Fauré și Richard Strauss. Din 1928 a început să predea vioară și interpretare la Paris, Siena, New York și Cambridge. Printre elevii săi se numără Yehudi Menuhin, Christian Ferras, Dino Lipatti, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux, Michel Schwalbé…
Al Doilea Război Mondial vede Enesco să se întoarcă la București. Se cufundă în viața muzicală a capitalei României. Apărător înflăcărat al muzicii contemporane, compune lucrări de o mare modernitate: Childhood Impressions pentru vioară și pian (1940), un Cvintet pentru pian și coarde (1940) și al doilea său Cvartet cu pian (1944). Odată revenită pacea, Enesco a cântat ca dirijor sau violonist la Moscova cu David Oïstrakh și Emil Gilels, la București cu Yehudi Menuhin sau la pian alături de Ernst Wallfisch. Stabilirea regimului comunist îl conduce la exilul definitiv. Refugiat la Paris și în ciuda dificultăților economice și de sănătate, a rămas foarte activ până la moartea sa în noaptea dintre 3 și 4 mai 1955.
Un festival internațional anual se desfășoară la București din 1958 în numele său.
Notturno Ville d’Avrayen în perioada sa și în contextul său original este o lucrare tinerească (Enesco nu are nici măcar 17 ani!) Inspirată din natură. Luna este senină și provoacă inspirația lui Enescu care compune un Notturno Ville d’Avrayen pentru pian, vioară, violă și violoncel, pe care îl va dedica lui Fernand Halphen, și căruia îi va livra manuscrisul.În 2012 un CD dedicat lui se lansează lucrări inedite.de Georges Enesco (Georges Enescu, Enescu necunoscut, Volumul I, Muzică pentru vioară) în care apare Nocturna Ville d’Avrayen. Această nocturnă, găsită într-un manuscris păstrat de Institutul Cultural Român.
Printre cele mai bune compoziții ale lui Enescu se numără opera Oedipe (1936), care prin gama sa largă reprezintă sinteza tuturor mijloacelor tehnico-expresive la care a ajuns muzicianul în maturitatea sa. Cele două Rapsodii românești op. 11 (1901) pentru orchestră; a compus și 5 simfonii și multă muzică de cameră.
În 2001, Sonata pentru violoncel și pian Op.26 No.1 a fost revizuită de Orchestra Mutato Muzika și a fost folosită ca temă recurentă în filmul I Tenenbaum al lui Wes Anderson și în cântecul tema al lui TGR Leonardo, un program de informare științifică al RAI.
Sergiu Celibidache (Roman, 28 iunie 1912 – La Neuville-sur-Essonne, 14 august 1996) a fost un dirijor, compozitor și profesor român, membru de onoare al Academiei Române. Format în România natală, apoi la Paris și Berlin, cariera muzicală a lui Celibid s-a întins pe mai bine de cinci decenii, inclusiv în calitate de dirijor principal.
Sergiu Celibidache (Roman, 28 iunie 1912 – La Neuville-sur-Essonne, 14 august 1996) a fost un dirijor, compozitor și profesor român, membru de onoare al Academiei Române. Format în România natală, apoi la Paris și Berlin, cariera muzicală a lui Celibidache s-a întins pe mai bine de cinci decenii, inclusiv în calitate de dirijor principal al Orchestrei Simfonice Siciliene din Palermo, între 1950 și 1970, al Orchestrei Simfonice din Torino. Filarmonica din Berlin și diverse orchestre europene. Mai târziu în viață, a predat la Universitatea din Mainz din Germania și la Curtis Institute of Music din Philadelphia, Pennsylvania.
La 23 de ani, după serviciul militar, a ajuns la Paris, care i s-a arătat ca pământul promis. Un concert al pianistului Arturo Benedetti Michelangeli în 1938 l-a impresionat atât de tare încât a renunțat total la orice ambiție pianistică. Între 1941 și 42 Celibidache a făcut primele experiențe de dirijor cu orchestra prietenilor muzicii berlineze. La 11 august 1945, Celibidache a dirijat primul concert în Berlinul eliberat, în fruntea unei orchestre de cameră formată din cetățeni ai Berlinului. La 29 august 1945, Sergiu a dirijat primul concert simfonic al vieții sale la cârma celei mai cunoscute orchestre europene, Filarmonica din Berlin, care a fost atât de apreciată de public și de critici, încât Celibidache a fost imediat numit dirijor titular și dirijat împreună cu orchestra, doar în cadrul cursul primului sezon, peste o sută de concerte. În 1948 va avea prima experiență cu o importantă orchestră străină, London Philarmonic. Deja în anul următor Celibidache va conduce orchestre în diferite părți ale lumii: Austria, Italia, Franța și America de Sud.
Între 1953 și 1967 Celibidache a fost foarte activ în Italia cu Orchestra „La Scala”, „Accademia di Santa Cecilia”, orchestrele RAI din Roma, Milano, Torino, Napoli, Bologna și Florența. Între 1960-62 a susținut cursuri pentru maeștri la Accademia Musicale Chigiana din Siena, iar în aceeași perioadă a lucrat intens cu Capela muzicală din Copenhaga.
Între 1972 și 1977 Celibidache a devenit dirijorul principal al Orchestrei Radio din Stuttgart. Odată cu acesta, a înregistrat pentru prima dată propria sa compoziție, „Der Taschengarten”, dedicată copiilor din Lumea a Treia, ale cărei beneficii au fost destinate organizației mondiale UNICEF. În 1978 Celibidache a fost numit profesor la Universitatea din Mainz. Până în 1992, a predat fenomenologie muzicală timp de patru săptămâni pe an. Între 1978 și 1980: Celibidache a avut mai multe concerte în Japonia cu Orchestra „Yomuri” din Tokyo.
Între 1987 și 1988 a lucrat cu orchestra de tineret Schleswig-Holstein, urmându-i în câteva turnee europene. În 1990 s-a îmbolnăvit în timp ce dirija; își revine dar decide, din acel moment, să se îndrepte așezat.
După căderea lui Ceaușescu urmează concerte în România. În 1991 a fost numit profesor de onoare al orașului Berlin, precum și al Conservatorului din München. La 31 martie și 1 aprilie 1992, la cererea Președintelui Republicii Federale Germania, Celibidache a acceptat să conducă Orchestra Filarmonicii din Berlin după 38 de ani de absență.
În 1995 a fost numit „Commandeur des Arts et des Lettres” de către guvernul francez.
Cu câteva săptămâni înainte de moartea sa (iunie 1996), Celibidache încă își conducea orchestra, Filarmonica din München, și ținea lecții publice de dirijat cu același entuziasm ca întotdeauna.
Maestrul Sergiu Celibidache a părăsit această lume pe 14 august 1996, la Neuville-sur-Essonne, în Loiret, între Paris și Orléans, unde este și înmormântat.
Celibidache a trăit mulți ani în Lipari împreună cu familia în frumoasele sale case din Quattrocchi, confirmând legătura puternică cu Insulele Eoliene.
Apoi nu s a mai întors niciodată la Lipari, unii susțin „pentru că i-au ars casa și pianul, dar el s-a gândit mereu la insula „dulce-amăruie” și la oamenii ei care l-au primit cu entuziasm și care l-au trădat”
La Roma există și o fundație sub numele lui „Celibidache”.
Suntem în 2004 unde în cartea „Celibidache e Bologna” scrie așa: ,, .. și directorul de orchestră care mai mult decât oricare altul și-a legat numele de activitatea simfonică… În jurul prezenței sale la Bologna o bogată anecdotică. alimentat de geniul execuțiilor sale. … considerat în unanimitate unul dintre cei mai mari interpreți ai secolului al XX-lea … ,,
